Blogul lui Andrei Grosu

Jurnal de student.

Categorie: Articole (page 1 of 4)

Niciodată nu a biruit binele dacă oamenii buni, ca tine, au stat acasă!

Imaginați-vă un drum care străbate câmpii, munți, dealuri și văi. Acesta este parcursul României prin istorie. Iar acum am ajuns într-o poiană și avem în față două cărări. Una care urcă spre creasta muntelui și una care coboară în negura pădurii. Iar noi, cetățenii României de astăzi suntem chemați să decidem ce cărare alegem. Putem alege să coborâm în desiș unde sunt copaci și crengi uscate, dar vom rata șansa de a ne ridica și de a vedea pădurea de deasupra. Citește mai mult...

Referendumul este al tuturor acelora care vor veni la vot pentru apărarea copiilor lor

Votul din 11 septembrie 2018, din Senatul României, pune capăt unei îndelungi așteptări din societatea românească. Mulțumim tuturor senatorilor care au votat pentru ca poporul român să-și poată exprima opinia, să-și poată exercita suveranitatea prin referendum.

Am ajuns, astfel, în fața ultimei etape a lungului nostru drum pentru apărarea minților și sufletelor copiilor noștri de intruziunea minciunii și falsului unei ideologii radicale care vrea să-i învețe că naturalul Citește mai mult...

Nu ajunge să știi să zbori pentru a afla libertatea

Cei ce nu au povățuitor, aceia rătăcesc și cad ca frunzele”. Gânduri de vacanță de la Sfântul Munte Athos.

Sunt pentru trei luni de zile, cu darul lui Dumnezeu, beneficiarul unei burse de studiu Erasmus, la Sfântul Munte Athos. Deocamdată, privesc peisajul, inspir aerul aromat, sunt atent la cum se poartă părinții la biserică, la trapeză, la ascultare, pentru a intra în ritmul vieții de aici. Am auzit odată pe un părinte de la Putna spunând: dacă nu faci cele ale locului, locul nu te ține. Părintele voia să spună că dacă nu respecți rânduiala și tradiția monahală a locului, sfârșești prin a pleca de acolo. Îmi doresc ca în cele trei luni de „cură” atonită să intru cât mai mult în spiritul acestui loc sfânt. În seara asta eram la masă în trapeza Schitului Prodromu. Vreo 30 de părinți și 10 mireni mâncau într-o liniște aproape deplină. Se auzea doar glasul părintelui rânduit să citească cuvântul de folos la masă, așa cum se obișnuiește la toate mănăstirile de aici.

În această liniște, împletit cu glasul părintelui care citește, se aude deodată, un ciripit de rândunică. Ridic ochii din farfurie și văd un pui mic de rândunică, zburând stângaci și dând ocol trapezei în căutarea ieșirii. Înconjura încăperea bezmetic și se oprea de fiecare dată la o fereastră închisă. După mai multe rotocoale se așază speriat pe rama unei icoane agățată pe perete și începu să ciripească rotindu-și capul în toate părțile. „Acum se roagă, mi-am zis. N-o scoate singur la capăt și cere ajutor.” Ceva mă îndemna să mă ridic și să-l iau în mână ca să-l scot afară, să-l eliberez de spaime și din această cameră prea mică pentru zborul lui. M-am stăpânit gândindu-mă la ce vor zice părinții. Privind rândunica mi-am amintit și de cuvintele bunicii care văzându-mă în timpul vacanțelor cum încercam să ating puii de rândunică cuibăriți sub bârnele din grajd, mă dojenea și-mi zicea că dacă îi voi atinge vor muri. Nu am înțeles nici până astăzi prea bine de ce, dar… dacă așa a spus ea, așa trebuie să fie.

Nu după mult timp văd că în trapeză intră încă trei oaspeți. Se vede treaba că rugăciunile rândunelului au fost ascultate. Mama rândunică, tata rândunel și probabil un frate mai mare de-al lui, mi-am dat seama de asta după zborul ceva mai sigur pe care îl avea, au venit în căutarea celui pierdut. De bucurie că s-au întâlnit au început să ciripească des și cu entuziasm și s-au lansat în noi volte prin sala de mese. Părinții din trapeză au lăsat pentru câteva clipe cuvântul de folos citit la amvon și urmăreau zborul familiei de rândunele. Poate se rugau ca păsărelele să găsească ieșirea. Așa s-a și întâmplat. Tatăl a aflat ieșirea și toți ceilalți l-au urmat. Au ieșit prin cerul din ușă spre lumină și spre libertate. Nu ajunge să știi să zbori pentru a afla libertatea, mi-am spus. Avem nevoie și de un povățuitor pentru a o dobândi. Aceasta este lecția pe care fără cuvinte, ne-au transmis-o aceste viețuitoare, mesageri cu siguranță ai lui Dumnezeu. Continui să fiu atent căci sunt sigur că Dumnezeu ne oferă în fiecare zi daruri de înțelegere și de bucurie. Nouă nu ne rămâne decât să fim pregătiți să le vedem și să le înțelegem.

FOTO:

De ce eșuăm în viață?

Acum trei ani am avut ocazia să merg în Belgia pentru trei luni cu o bursă de studiu Erasmus. Locuiam în orașul Louvain-la-Neuve, unde era și Facultatea, dar în fiecare sfârșit de săptămână mergeam la Bruxelles. Călătoream cu trenul cam 20 de minute până ce auzeam în difuzoarele din vagon mesajul: „Le prochaine arrêt est: Bruxelles Midi. Gare terminus.” Asta însemna că este ultima oprire și trebuie să cobor.

Mi-am adus aminte de acest lucru vorbind cu o prietenă despre eșecurile din viață. Cred că avem toate șansele să eșuăm dacă ne stabilim o stație finală în viața asta. Dacă vedem împlinirea într-o gară terminus din această lume. Singura șansă pentru a nu eșua este să îmi stabilesc scopul sau finalitatea lucrării mele dincolo de viața aceasta. Dacă ținta mea este să devin profesor, de exemplu, voi depune toate eforturile în direcția asta și voi ajunge profesor. Apoi apare blocajul. Dacă nu văd nimic după acest moment voi fi un profesor plictisit, care intră în rutină, care nu mai poate transmite nimic studenților sau elevilor, decât faptul că a ajuns profesor. La fel se întâmplă și în viața personală. Dacă îmi pun ca țel să mă căsătoresc și nu văd nimic după, voi ajunge să mă căsătoresc și apoi viața mea se termină. Mă voi izola și voi trăi cu impresia că am o viață fericită, dar de fapt, mă consum pe mine și pe celălalt, iar asta aduce în final frustrare, gol, lipsă de sens.

Cred că nimic în lumea asta nu poate fi punct final sau gară terminală. Pentru că orice am vrea să realizăm aici pe pământ ne păstrează în planul lumii acesteia, care are început și sfârșit, pe când vocația noastră este să fim nemuritori. Să creștem la nesfârșit, să acumulăm har peste har. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea: „să fii om este un program [de viață] mic, să fii Dumnezeu este un program adevărat”. În această logică orice nou rol pe care ni-l rânduiește Dumnezeu devine o șansă de a munci mai mult, de a sluji mai mult celorlalți. Dacă rânduiește să fiu profesor, înseamnă că sunt chemat să mă dedic mai mult tinerilor cărora le voi ține cursuri. Dacă binecuvântează să-mi întemeiez o familie, înseamnă că am șansa să investesc timp în soția și copiii pe care mi-i dăruiește, să lucrăm faptul de a fi împreună ca să ne bucurăm veșnic împreună după moarte. Totul capătă sens, dacă ținta vieții o stabilim după viața aceasta în bucuria de a fi cu Dumnezeu.

Generația centenar – șansă și responsabilitate

Motto: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții” (Nicolae Iorga).

Miercuri, 21 martie 2018, de la ora 19.00, la Biserica Sf. 40 de Mucenici din Iași a avut loc, în cadrul proiectului „Studenți în dialog”, conferința cu titlul „Generația Centenar. Șansă și responsabilitate” susținută de Pr. Arhim. Nicodim Petre. Evenimentul a reunit aproximativ 60 de tineri studenți de la facultățile ieșene.

În prima parte a evenimentului, părintele a povestit tinerilor câteva momente din istoria înfăptuirii Marii Uniri. De la izbucnirea Primului Război Mondial până la intrarea României în război, continuând cu retragerea de la Iași și încheind cu Momentul de grație 1918 când treptat țara noastră s-a reîntregit.

În partea doua părintele a răspuns la întrebările tinerilor creându-se astfel un dialog despre ce înseamnă să faci parte dintr-o generație, cum îți poți modela caracterul și de ce este important să reflectăm la momentul Marii Uniri.

„Dacă nu ne cunoaștem credința și istoria, suntem ca niște copii orfani. Un popor fără rădăcini este ușor de manipulat.”

Vorbind despre monumentele ridicate în România după Primul Război Mondial în cinstea ostașilor căzuți în luptă, părintele a subliniat faptul că „Sunt două monumente ridicate după război în amintirea ostașilor care au murit: Mausoleul de la Mărășești și Coloana fără de sfârșit, ridicat de Constantin Brâncuși. Ele au fost ridicate pentru ca generațiile care au urmat și care vor mai urma să nu uite că unitatea poporului român s-a construit pe temelia jertfei. Coloana fără sfârșit, redenumită de comuniști Coloana infinitului, este alcătuită de fapt din 16 de sicrie puse unul peste altul. Asta arată o sumă de generații de jertfă. Elementul de la bază și cel din vârf sunt deschise arătând prin asta că poporul român vine din adâncurile istoriei și merge spre cer, spre veșnicie.”

Ajută-ne Doamne să nu uităm ai cui fii suntem și să înțelegem șansa și responsabilitatea pe care ni le aduce faptul de a fi generația centenarului.

Rugăciunea unei generații

Motto: Viața nu se măsoară în clipele în care ai respirat, ci în clipele în care ți s-a tăiat respirația.

Duminică, 23 iulie 2017 – Ultima zi a Taberei de la Nemțișor. Ca toate zilele de tabără și aceasta a început cu Sfânta Liturghie. Totuși, de data aceasta s-a întâmplat ceva diferit. Spre final, la momentul Chinonicului, cei peste 700 de tineri participanți ne-am îndreptat spre partea dreaptă a poienii unde erau instalate microfoanele pentru strană.

Liniște completă; nimeni nu spune nimic. Părinții se pregătesc să se împărtășească. Noi așteptăm. La un semn poiana se umple de glasurile noastre, ale tinerilor. Toți cântăm Paraclisul Maicii Domnului. Suntem un singur glas, o singură ființă, o singură suflare. Este un manifest al generației noastre. Îi cerem Maicii Domnului să ne păzească de ispitele care parcă sunt mai multe ca niciodată. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi!”, spunem cu toții. Miluiește-ne de frică, de indiferență și necunoaștere! Miluiește-ne și dă-ne curajul să trăim frumos, să mărturisim normalitatea și bunăcuviința!

Momentul a fost intens, aerul emana energie și mă făcea încrezător. Am simțit că noi tinerii suntem puternici. Eram acolo între prieteni, aveam aceleași valori și mărturiseam crezul nostru. Cred că a fost cel mai mare dar pe care noi îl putem aduce Maicii Domnului. Simțeam că ea este cu noi. Simțeam că ne protejează. Cântând-i împreună Maicii Domnului eram ocrotiți și ascultați de ea.

Sper să fie cel puțin la fel de frumos și în toamnă la ITO Iași 2017, când vom încerca să cântăm din nou Paraclisul Maicii Domnului, noi, sute de tineri.

Pentru cei care doresc să învețe Paraclisul Maicii Domnului până la ITO pot găsi aici partitura și înregistrarea audio: bit.ly/paraclis.

Intervenții urbane: Piața Veche din Nottingam

Istoric

Piața Veche din Nottingham este una dintre cele mai vechi piețe publice din Marea Britanie, cu o istorie de 800 ani. Având o suprafață de 11.500 metri pătrați, este a doua piață ca mărime din Marea Britanie după Trafalgar Square din Londra.

William Peveril, cel care a construit Castelului Nottingham, a realizat și Piața Veche. Acest lucru s-a întâmplat în secolul al XI-lea. A fost o piață mare care se întindea pe o suprafață de cinci hectare și jumătate, fiind destinată schimburilor de mărfuri. Ea a funcționat din secolul al XI-lea până în 1928, când a fost demolată și reconstruită pe situl actual. Atât piața cât și clădirea primăriei au fost finalizate în anul 1929.

În anul 2001 orașul Nottingham a dobândit statutul „Core” ceea ce înseamnă că a devenit una dintre cele mai importante metropole din Marea Britanie. Astfel, după acest moment mulți oameni au simțit că piața veche nu mai reflectă ambițiile și aspirațiile orașului. Așadar de remodelarea pieței depindea și imaginea întregului oraș care avea ambiții tot mai mari.

În 2004, Departamentul de Dezvoltare al orașului organizează un concurs internațional de proiecte pentru noua piață. Tema specifica că spațiul remodelat al pieței trebuie să ofere acces nelimitat pentru toți cetățenii, să utilizeze materiale de înaltă calitate, să aibă spații verzi și să încurajeze utilizarea pieței 24/24 de ore.

Refacerea spațiului pieței de către Gustafson Porter, câștigătorul concursului de proiecte pentru noua piață, a implicat astfel înlocuirea proiectului realizat la începutul secolului XX de T.C. Howitt, arhitectul inițial al pieței și al clădirilor adiacente.

Proiectul noii piețe încorporează topografia organică a pieței originale medievale.

Pavajul spațiului central al pieței este realizat din piatră de culoare deschisă, granit de Portugalia, rezistent la alunecare, care este complementară cu culoarea pietrei de Portland în care este construită clădirea primăriei.

Spațiile verzi din interiorul pieței au fost concepute astfel încât să se adapteze schemelor de plantare temporare din Nottingham. O linie de copaci Ginkgo Biloba a fost plantată de-a lungul pieței pentru a flanca traseul promenadei. Aceștia au o formă unghiulară, asemănătoare cu silueta unui evantai de frunze. Elementele spațiului verde contribuie la reducerea poluării din mediul urban, asigură umbrirea naturală, au rol de izolator fonic și sporesc calitatea aerului pentru cei care tranzitează sau își petrec timpul în piață. De asemenea copacii plantați în spațiul pieței împiedică supraîncălzirea zonei care are în componența sa suprafețe întinse de beton și asfalt. Spațiile verzi influențează și starea de bine a oamenilor, vegetația având un rol benefic asupra stării generale a omului și contribuind la diminuarea stresului.

Elementele de apă prezente în piață cuprind un bazin reflexiv, o cascadă de 1,8 metri, rigole, 53 de jeturi și o pânză. Acestea sunt dispuse sub forma a patru terase, ce pot fi oprite la nevoie. În timpul nopții jocurile de apă sunt iluminate. Prin această intervenție se asigură o atmosferă plăcută în piață, mai ales în sezonul cald când temperaturile sunt mai ridicate. Totodată ele constituie puncte de interes pentru copii care își găsesc prilej de distracție sub jeturile de apă.

Proiectul noii piețe a îmbunătățit circulația pietonală și pe cea a tramvaielor din zonă. Toate micile tarabe care încurcau circulația au fost demolate, locul lor fiind luat de spații largi de trecere. Linia de tramvai a fost și ea optimizată și a fost realizat un nou punct de staționare pentru tramvaie.

Construcția noii piețe a costat 17 milioane de lire sterline. Lucrările au început în 2005 și s-au finalizat în martie 2007.

Din punct de vedere istoric, Piața reprezintă un loc de întâlnire pentru oamenii din Nottingham. Ea este locația unde au loc principalele evenimente ale comunității: proteste civice, vizite regale, sărbători și doliu public. Astfel Piața Veche din Nottingham este și va rămâne un pol de atracție pentru locuitorii orașului. După reamenajări, dintr-un spațiu anost și lipsit de personalitate piața a devenit un obiectiv demn de vizitat pentru turiști și un bun loc de socializare și petrecere a timpului liber pentru localnici.

Concluzii

Scopul proiectului a fost ca noua piață să concureze cu calitatea spațiilor publice cele mai bune din Europa cum ar fi marile piețe din Paris. Lucrul acesta a fost îndeplinit. De la deschidere noua piață a găzduit unele dintre cele mai mari și importante evenimente ale orașului, dovedind astfel că s-a integrat cu brio în circuitul urban răspunzând unor nevoi reale ale comunității. Impactul noii piețe asupra orașului a fost imediat resimțit, iar spațiul a devenit un loc foarte utilizat atât ziua cât și pe parcursul serii. În plus piața constituie o atracție populară pentru localnici și turiști în weekend.

Considerăm că Piața din Nottingham este un exemplu foarte reușit de intervenție urbană, el răspunzând nevoilor locuitorilor și devenind, după reamenajare, un punct important de atracție al orașului, care influențează benefic economia locală.

Intervenții urbane: Orașul Artelor și Științei din Valencia

Istoric

În zilele de 13 și 14 octombrie 1957 în Valencia au avut loc inundații foarte puternice în urma cărora aproximativ 450 de persoane și-au pierdut viața. Din cauza ploilor abundente debitul râului Turia care străbătea orașul a crescut foarte mult, ajungând la 3700 de metri cubi pe secundă. Daunele provocate au fost foarte mari. Multe clădiri au fost avariate, necesitând reparații substanțiale sau refacerea totală.

Acestea nu au fost primele inundații catastrofale înregistrate în Valencia. În total, se estimează că au fost 75 de inundații foarte puternice în ultimele șapte secole.

Astfel erau imperios necesare o serie de intervenții urbane care să împiedice eventuale dezastre viitoare. Lucrul acestea s-a întâmplat în 1961 când în unanimitate a fost aprobat Planul Sud conform căruia râul Turia trebuia deviat cu 3 kilometri de la cursul inițial. Astfel lucrările au început în 1964 și s-au finalizat în 1973. Partea din râul Turia care trecea prin oraș a fost apoi curățată și transformată în Grădinile Turia și Orașul Artelor și Științelor.

Orașul Artelor și Științei din Valencia este un centru urban de mare amploare dedicat culturii, științei și petrecerii timpului liber. Proiectul a fost realizat de arhitecții Santiago Calatrava și Felix Candela. Amplasat în vechea albie secată a râului Turia, la jumătatea distanței dintre vechiul oraș Valencia și cartierul de coastă Nazaret, acest oraș acoperă o suprafață de 350.000 de metri pătrați. Amplasarea complexului pe acest sit a fost posibilă după ce râul Turia a fost deviat în 1980. Vechea albie a râului a ajuns să fie o zonă dezafectată, ceea ce a condus la necesitatea unor intervenții urbane. Astfel a apărut ideea unui proiect de reabilitare a zonei secate din Valencia.

Inaugurarea acestui complex arhitectural a avut loc în anul 1998, când a fost deschis primul corp care se numește Planetariu. Pe lângă acesta, Orașul Artelor și Științei cuprinde și Muzeul de Știință Prințul Felipe, Umbrarul, Oceanograficul, Palatul Artelor Regina Sofia, Podul l’Assut de l’Or, Agora, Turnurile Alicante, Valencia și Castellon. În 2007 proiectul acestui complex urban a fost declarat una dintre cele 12 Comori ale Spaniei.

Orașul Artelor și Științei se întinde pe aproape doi kilometri. Deseori denumit „oraș în oraș”, creația arhitectului din Valencia provoacă uimire. Proiectul respectă tradițiile Mării Mediterane prin amestecul de albastru și alb cu arhitectura pseudo-futuristică a autorului. Vechile tradiții ale orașului au dus la această sculptură monumentală modernă. S-a reușit astfel punerea în valoare a elementelor tradiționale specifice zonei într-un spațiu deschis, modern și inovativ.

Orașul Artelor și Științei are în componența lui opt elemente:

  1. Planetariul/Hemisfericul reprezintă elementul central al orașului, care are formă de ochi și adăpostește o sală de cinema, un planetariu și un Laser. Are o suprafață de 13000 metri pătrați. Imaginea sa exterioară seamănă cu o pleoapă care se deschide spre piscina dimprejur. Cupola, „irisul” ochiului, servește drept teatru. Există un ecou deosebit în interiorul clădirii și dacă doi oameni stau pe cei doi stâlpi opuși din interiorul ochiului, ei pot vorbi fără probleme între ei. Planetariu oferă un avantaj deosebit orașului întrucât funcțiunile pe care le adăpostește au menirea de a atrage publicul oferind oportunitatea petrecerii timpului liber. Spațiul este animat în acest fel, nu doar de locuitorii orașului care au nevoie de spații de agrement, ci și de mulțimea turiștilor care aduc o serie de beneficii contribuind la creșterea economiei locale.
  1. Muzeul de Știință Prințul Felipe este un muzeu de științe interactiv, construit sub formă de schelet de dinozaur. Este împărțit pe trei etaje și are în jur de 40.000 metri pătrați. Arhitectura clădirii este cunoscută pentru geometria, structura, utilizarea materialelor moderne și totodată pentru imaginea artistică care gravitează în jurul ideii de natură. S-a reușit astfel îmbinarea cu succes a cadrului natural și a tehnicii moderne într-un spațiu muzeal de excepție.

 

  1. Umbrarul este o alee pe care sunt sădite specii vegetale originare din zonă. Adăpostește în interior Aleea Sculpturilor – o galerie de artă în aer liber cu sculpturi ale autorilor contemporani. A fost conceput ca o intrare în Orașul Artelor și Științelor. Plantele expuse aici au fost atent selectate pentru a-și schimba culoarea cu fiecare sezon.

Prin construirea Umbrarului s-a reușit crearea unui spațiu care să reflecte cât mai fidel cadrul natural specific zonei. Așadar, locuitorii Valenciei au primit chiar în mijlocul orașului un loc verde, un parc generos, singurul de aceste dimensiuni din regiune. Intervenția urbană este una benefică, rezolvându-se astfel problema spațiilor verzi insuficiente raportate la mărimea orașului și la populația acestuia.

Umbrarul contribuie totodată și la creșterea Citește mai mult...

Niciun om nu este mediocru, ci doar faptele lui pot fi

Ca persoană, niciun om nu este mediocru. Mediocre pot fi doar acțiunile și activitățile unui om.

Am participat aseară la o conferință a domnului Marius Iordăchioaia, iar subiectul întâlnirii a fost tocmai acesta: mediocritatea. Spunea el, că mediocritatea este primul semn al putrezirii, este masca sub care ne ascundem atunci când ne refuzăm vocația. Să nu fiu mediocru înseamnă să-mi fac treaba bine, să pun în lucrare darurile pe care le am.

Orice formă de cultură care nu are ieșire la cer este sortită mediocrității, este ca o închisoare care are toți pereții plini de citate, de scrieri docte dar care nu te ajută să evadezi. Până reușești să citești tot ca să treci mai departe, adică să te eliberezi, să ridici privirea spre cer, trece viața. Nu se merită să urci pe scara unei culturi mediocre până în vârf, sperând că acolo vei găsi ceva. În schimb, toate capătă sens în Biserică, în acel spațiu al comuniunii în care se întâlnesc persoane având în mijlocul lor Persoana. Doar aici putem ieși cu adevărat din mediocritate, putem comunica cu adevărat, cunoaște Infinitul. Doar în Biserică și în Hristos, în dialog cu celălalt, te cunoști pe tine și descoperi că ești nelimitat. Am putea traduce mediocritatea prin starea de căldicel. Sunt mediocru în Biserică atunci când nu sunt nici rece, nici fierbinte. Când vin la Biserică în așteptarea a ceva magic. Când mimez credința fără să o am. Adesea spunem prin formalismul nostru eclesial: „se subînțelege că eu cred în Hristos”, dar faptele noastre ne arată că nu credem.

Despre acest om Petru Creția spune: „când ceva din excelența lumii îi trezește totuși interesul sau curiozitatea, omul mediocru vrea să participe și el cumva, dar fără efort și fără risc, de la locul lui căldicel. (…) Totuși, dacă ar bate Dumnezeu la ușa lui, s-ar teme să-i deschidă”. Asta pentru că omul mediocru se teme de schimbare, iar Hristos aduce schimbare totală. Mediocritatea noastră, dacă am avea curajul schimbării, ar mai ține până la ușă. De acolo, ar începe drumul spre excelență. Însă acest drum nu este facil. Experiența sfințeniei, cea care anulează mediocritatea, nu aduce cu ea o viața mai ușoară, ci dimpotrivă, una mai grea, deoarece numai în urcușuri și coborâșuri ești persoană. Așadar, vocația mea de creștin este să devin om deplin, să fiu persoană.

Îmi vine în minte întâlnirea Micului Prinț cu omul de afaceri. Acesta muncea de zor, cum am spune astăzi, era un om de carieră. Aduna, scădea și socotea, dar nu vedea dincolo de cifre. Știa doar că administrează și că este bogat, însă nu știa ce administrează. Punea totul în oala cifrelor și amesteca fără să știe că nu poți depune stelele la bancă. Mediocritatea nu lasă nimic în urma ei. Se opune oricărui lucru de valoare. Doamne ajută-ne să preferăm Cerul și pe cele netrecătoare ca și Cerul să ne prefere pe noi. Afaceristul lui Antoine de Saint Exupery va dispărea și calculele lui odată cu el, dar stelele vor fi tot pe cer.

« Older posts